article1

Voleiul, mai mult decât un hobby!

 Tânără şi ambiţioasă, gata să-şi sacrifice timpul liber în favoarea unei ore în plus petrecută în singurătate, cu mingea, Rimma Cechir este o fată de 13 ani, căpitanul echipei de volei de la Dubăsari, care a ocupat locul trei în cadrul Campionatului la Volei Junior al Republicii Moldova. Finala competiției a avut loc week-endul trecut, iar Rimma a acceptat să răspundă cu bucurie la întrebările noastre.

- Aşadar, ziua de duminică, ora 10:30, tu aştepţi în holul şcolii cu profil sportiv „Speranţa” să înceapă mult-dorita competiţie şi eşti sigură de victorie. Aşa a fost?

Aproximativ (zâmbeşte). Nu pot spune că aveam mari emoţii sau că stăteam cu valeriana în mână, dar totuşi a fost un moment destul de stresant. Am ajuns în oraş pe la şapte dimineaţa şi am reuşit să ne antrenăm cu echipa înaintea competiţiei. Din acest motiv eram încrezută în forţele proprii, însă în calitate de căpitan, nu mi-am permis să mă relaxez nici eu, nici altora.

- În transport nimeni nu a inclus cântecul „We are the champions” al trupei Queen?

Să fiu sinceră, nu am auzit. Eram prea obosiţi de la competiţiile anterioare pentru a fi capabili să cântăm de dimineaţă. Totuşi, atmosfera era una foarte plăcută. Antrenorii noştri, Ana Manivciuc şi Iurie Rodovschi, ne susţineau prin toate metodele posibile şi imposibile, iar pe parcursul desfăşurării jocurilor, au devenit părinţii noştri spirituali. Ne-au avertizat că dacă nu intrăm în top trei, mergem pe jos acasă (râde).

- Cum ai putea caracteriza această victorie?

Probabil cea mai dificilă de până acum. Până la ultimul fluier, nu puteam prezice scorul final. Când am început să jucăm cu echipa din Chişinău, toţi am avut impresia că nu suntem pregătiţi suficient de bine, deşi antrenamentele au durat luni întregi. Totuşi, am câştigat cu 3:2 şi victoria aceasta va intra în istorie, iar lacrimile de bucurie ale echipei confirmă ceea ce spun.

- Revenind la primul tău antrenament, credeai sau măcar sperai că vei ajunge unde ai ajuns astăzi?

Practic acest sport de mai bine de doi ani şi unicul lucru pe care vi-l pot spune e că niciodată nu ştii ce se va întâmpla. Când eşti pregătit, ai o strategie bine pusă la punct şi o echipă care îşi sincronizează acţiunile cu intenţiile tale, atunci se poate spune că ai un viitor în acest domeniu. La început, totuşi, nu mi-a plăcut voleiul deloc. Îl credeam absurd şi dăunător. Ei bine, precum oamenii, viziunile se schimbă. Acum, fiecare meci este o mică viaţă aparte pentru mine, pe care o trăiesc de fiecare dată diferit.

- Ce te-a făcut să laşi dansurile în favoarea voleiului, atunci, doi ani în urmă?

Mama. Ea m-a convins că dansul nu este o ocupaţie serioasă, iar atunci se forma o nouă echipă de volei și am decis să îmi încerc norocul în acest sport. Pot spune că circumstanţele favorabile mi-au schimbat viaţa radical.

- Ce dificultăţi ai întâmpinat?

La început, întreaga echipă era puternic discriminată la competiţii, deoarece eram „verzi”, iar ceilalţi se credeau mai presus ca noi. O altă problemă, erau traumele pe care le primeam în fiecare zi la antrenamente. Dacă ajungeam acasă cu 2-3 vânătăi, înseamnă că ziua a trecut bine şi uşor. De multe ori, sufeream mă alegeam cu luxaţii, dureri de spate.

-Este cunoscut faptul că într-un colectiv feminin mereu clocotesc bârfe şi intrigi. Se referă asta şi la echipa ta?

Datorită antrenorilor noştri, noi am fost educaţi corect. Foarte rar când cineva îşi permite să reproşeze ceva sau să se comporte urât. În aceste cazuri rare, ne autosancţionăm: fiecare câte treizeci de flotări. Pacea şi liniştea este scopul nostru principal, pentru că un colectiv unit poate avea succese mari, pe când altul dispersat, nu ajunge mai departe decât cearta sa.

- Ce se întâmplă după victorie, „în spatele culiselor”? Cum sărbătoresc jucătorii de volei?

Merg acasă şi dorm bine (râde zgomotos).  Vorbind serios, ne mulţumim cu felicitări schimbate unul cu altul şi ceva dulce. Totuşi marea victorie încă e înainte: campioni la volei pe plan internaţional. Atunci, desigur, vom organiza o festivitate specială.

- Vorbind despre planurile de viitor, ai de gând să îţi dedici viața sportului?

-Sportul trebuie să fie prezent în viaţa fiecăruia, însă nu pot transforma asta într-un obiectiv de viaţă. Când intru la universitate, aş vrea să-mi continui antrenamentele, dar nu pot prezice viitorul. Din această cauză, trăiesc cu ziua de azi şi mă simt fericită ca niciodată!

- Îți mulțumesc!